Karoshi - Prețul muncii asidue

Foto: jamesjustin/flickr

Japonia este o țară care, după tragedia de la Al Doilea Război Mondial, a reușit să se refacă uimitor. Dar cum a realizat această performanță?

Ca și atunci, prin sacrificii. Știm cu toții cât de muncitor este poporul nipon, dar oare știm ce se ascunde în spatele unei munci asidue, unde munca este pe primul loc? Sunt nopți nedormite, lipsa celor dragi alături, devotament pentru afaceri până la extenuare. Așa a apărut karoshi, moartea prin suprasolicitare.

Fiind interesați să obțină o promovare sau o majorare salarială, japonezii petrec multe ore voluntare după program fără să fie plătiți. Unii stau chiar și întreaga zi la birou și se mulțumesc să doarmă câte o jumătate de oră în săli speciale de odihnă sau doar să-și sprijine capul de un airbag de birou. Astfel, ei mor din cauza stresului, făcând atac de cord sau accident vascular cerebral, cele mai majore cauze ale acestui fenomen.

Primul caz de karoshi a fost raportat în 1969, când un bărbat în vârstă de 29 de ani, angajat în cadrul celei mai mari companii de ziare, a făcut un accident vascular cerebral. Fenomenul s-a extins tot mai mult și a început să fie văzut ca o serioasă amenințare, astfel încât în 1987 Ministerul Muncii a început să publice statistici separate asupra morților de acest tip.

Deși între anii 1987 și 1989 se admisese că au fost doar 80 de victime karoshi, doar în anul 1990 s-au înregistrat peste zece mii de victime din pricina acestui fenomen. Ministerul japonez al Sănătății, Muncii și Asistenței Sociale a publicat un raport în 2007, potrivit căruia 189 muncitori au murit, mulți din atacuri de cord sau accidente vasculare cerebrale, iar aproximativ 208 au căzut la pat, gravi bolnavi din cauza suprasolicitării. Alți 921 de lucrători au susținut că au devenit bolnavi psihic, doar 306 dintre aceștia primind compensare, iar unii angajați s-au sinucis sau au încercat să facă acest lucru, în 201 cazuri.

Cu toate acestea, Japonia recunoaște ca accident de muncă îmbolnăvirea sau moartea prin suprasolicitare și există chiar o lege în baza căreia familiile victimelor primesc un ajutor guvernamental în valoare de câteva mii de dolari. De asemenea, marile companii, determinate de pierderea proceselor împotriva angajaților suprasolicitați, au anunțat că vor adopta măsuri pentru oprirea fenomenului karoshi, printre care și monitorizarea stării de sănătate a salariaților.

Multe companii au implementat programul ”fără zile cu muncă în plus”, care le cere angajaților să plece de la birou fix la 17:30. Totuși, deși volumul de muncă este mare, nu mulți angajați pot profita de acest avantaj, astfel că mulți preferă să rămână la birou cu lumina stinsă sau să își ia munca acasă (fenomen numit furoshiki – ore suplimentare învăluite).

O soluție la această problemă este cea adoptată de mulți tineri, alternativa part-time. Unele companii au acceptat-o, dar majoritatea tinerilor renunță la job când observă că munca devine prea solicitantă și adoptă un program cu jumătate de normă, tocmai pentru a nu ajunge precum adulții din jurul lor.

Pentru a atrage atenția asupra acestui fenomen, s-a scris și o carte Karoshi pentru cei care au nevoie de ajutor, s-a făcut și un hotline național Karoshi și există chiar și un joc, tip arcade și puzzle, în care obiectivul este să mori.

O țară foarte frumoasă, cu niște tradiții fascinante, cu o cultură străveche, dar totuși una dintre cele mai nefericite țări, Japonia modernă.

Citește mai mult

Sfârșitul unei ere? Povestea ultimului ninja în viață

Jinichi Kawakami nu e un japonez ca oricare altul. Fost inginer, bărbatul în vârstă de 63 de ani declară că este ultimul ninja în viață.

Asasini de temut, spioni și mercenari, ninja reprezintă unii dintre cei mai renumiți luptători din istoria Japoniei. Antrenați încă de la vârste fragede, ninja reprezentau un grup pentru care discreția era cel mai important cuvânt. Aceștia se deosebeau de samurai prin tehnicile de luptă, armele folosite și prin lipsa unui cod de onoare. Ninja erau antrenați să omoare fără ca oponentul lor să știe de existența asasinului.

Așa cum vremea shogunilor și a samurailor este de mult apusă, nici ninja nu au scăpat de efectul timpului și al evoluției societății.

Fiind al 21-lea cap de familie al clanului Ban, o familie de ninja cu o istorie de 500 de ani, Kawakami este considerat a fi ultimul gardian al secretelor spionilor ninja. „Cred că sunt considerat ultimul ninja pentru că probabil nu mai există nicio altă persoană care să fi învățat tehnici direct de la maeștrii ninja în ultimele cinci secole”, spune Kawakami pentru BBC. „Ninja nu mai există”, a mai adăugat el.

Bărbatul a fost inițiat în lumea secretă a ninja la vârsta de 6 ani, dar își amintește vag când l-a întâlnit pentru prima oară pe maestrul lui, Masazi Ishida, un bărbat care se îmbrăca precum un călugăr Buddhist. „Mă antrenam fără să știu ce făceam cu adevărat. Mai târziu am realizat că învățam ninjutsu.”

Kawakami a îndurat un antrenament care presupune acumularea unor capacități fizice și mentale, și a unor cunoștințe de chimie, meteorologie și psihologie. El numește ninjutsu o serie de tehnici vaste de supraviețuire, deși stilul a evoluat din tehnici de luptă precum spionajul sau atacurile guerrilla.

Pentru a se concentra, Kawakami privește fitilul unei lumânări până când are sentimentul că se află înăuntrul ei. Totodată, obișnuiește să se antreneze ascultând zgomotul făcut de căderea unui ac pe podea. A urcat pe ziduri, a sărit de la înălțimi mari și a învățat cum să combine substanțe chimice pentru a cauza explozii și fum. Mai mult chiar, bărbatul a fost nevoit să îndure căldura și frigul, precum și durerea și foamea. Antrenamentul lui era foarte dur și dureros, însă Kawakami nu se gândea prea mult la asta. Antrenamentul făcea parte din viața lui. Așa se face că, înainte de a împlini 19 ani, a moștenit titlul maestrului său și odată cu acesta unelte speciale și acces la informații secrete.

Kawakami predă ninjutsu de zece ani, dar spune că adevărata istorie a ninja este un mister. Multe dintre tradițiile lor au fost transmise pe cale orală, așa că nu se poate ști ce a fost alterat de-alungul timpului, pe când majoritatea tehnicilor pe care le știm astăzi sunt greu de verificat. „Nu putem încerca asasinarea sau otrăvirea. Chiar dacă urmărim instrucțiunile pentru a face o otravă, n-o putem testa,” a mai spus ultimul ninja.

Conform maestrului, foarte mult din arta ninja presupune să-ți surprinzi adversarul pe neașteptate decât prin forță brută pentru că oamenii nu pot fi în alertă tot timpul, există mereu un moment de slăbiciune, iar ninja știu să profite de el. Totul se bazează pe exploatarea slăbiciunilor, ceea ce le permite luptătorilor ninja să facă față oponenților mai mari sau mai numeroși. Neatenția este o bună cale de ieșire. Kawakami spune că un ninja se poate ascunde chiar și după cele mai mici lucruri. „Dacă arunci o scobitoare, oamenii se vor uita în direcția aceea, oferindu-ți șansa de a fugi.” Maestrul spune că ninja au o zicală care spune că „poți scăpa morții dacă te cocoți pe genele inamicului” – asta înseamnă că te afli atât de aproape, încât oponentul nu te poate vedea.

Kawakami a început de curând să cerceteze istoria ninja la Universitatea Mie, dar s-a resemnat faptului că el este ultimul de genul lui. Nu va mai exista capul cu numarul 22 al clanului Ban din cauză că maestrul a hotărât să nu ia niciun ucenic.

„Ninja nu se potrivesc în societatea modernă”, a spus Kawakami.

Sursă imagini: AFP

Citește mai mult

Melonpan - o chifla japoneză dulce și... kawaii

Dacă vă uitați la anime, seriale sau emisiuni japoneze sigur ați văzut măcar o dată melonpan, o chiflă cu aspect simpatic - cam ca orice gustare japoneză. Dacă v-ați întrebat ce este, de fapt, melonpan o să aflați imediat.

Melonpan este, așadar, o chifla dulce japoneză, populară și în Taiwan, China și America Latină, făcută din aluat de pâine, dar cu crustă de cookie. În ciuda numelui, chifla nu conține sau nu are aromă de pepene galben, ci mai degrabă de vanilie sau lămâie, însă poate fi găsită și cu umplutură de boabe azuki roșii, cu fulgi de ciocolată, iar recent producătorii au început să adauge în aluat și pepene galben.

Foto: madewithatwist.com

Chifla se deosebește prin aspectul ei, ceea ce i-a adus și numele de melonpan („melon” a fost împrumutat din engleză și înseamnă „pepene galben”, iar „pan” vine din portugheză și înseamnă „pâine”). Pâinica este de culoare galbenă, cu striații, iar conținutul este dens, cu o crustă crocantă și stropită cu zahăr.

Dacă vreți să aflați cum se poate face această chiflă dulce pentru a o reproduce acasă sau sunteți doar curioși, vă invit să urmăriți o bucătăreasă japoneză în timp ce pregătește, pas cu pas, minunata gustare.

Citește mai mult

Armonia între religii în Japonia

Foto: Stephane Carlier @flickr

Japonia sau Țara Soarelui Răsare găzduiește religii precum budismul (care a fost adus din China in secolul V de către călugări budiști, perioadă în care Japonia se consolida ca stat), shintoismul (credință veche încă de pe vremea indigenilor japonezi) și creștinismul (ajuns pe pământ japonez în anul 1549 de către misionarul Francis Xavier.

Budismul japonez are la bază ridicarea fiecărei activități din traiul zilnic la rangul de artă; în acest fel caligrafia, ceremonia ceaiului, pictura, poezia, toate ajută la evoluția spirituală, conform învățăturilor budiste. Această religie funcționează pe un principiul ce invită la armonie: „Acceptă orice religie și învață cât poți din ea!”.

Templu budist

Shintoismul s-a născut în Țara Soarelui Răsare și, chiar dacă specialiștii în dogme și religii nu vor să-i acorde statutul de religie, mulți japonezi și străini, îi îmbrățișează învățăturile. Unul dintre cele mai frumoase principii ale shintoismului este acela că „Tot ce ne înconjoară are viață și este însuflețit de o zeitate!”. Shintoismul sau “Calea Zeilor” a conturat chiar denumirea țării; Nihon sau Nippon, denumirea literală înseamnă “originea soarelui”; zeița Amaterasu, zeița soarelui a niponilor se spune că este întemeietoarea țării, astfel devenind protectoarea ei; prin urmare, numele țării ne spune că pământul îi aparține zeiței Amaterasu, această zeitate fiind cea mai iubită din șirul zeităților shintoismului.

Poartă Torii, simbol al shintoismului

Creștinismul, mai precis ortodoxismul, a fost adus în Țara Soarelui Răsare de către Sfântul Nicolae al Japoniei (având ca nume de botez Ivan Dimitrievich Kasatkin), în secolul al XIX, fiind trimis de către Biserica Rusiei. La Hakodate, în Hokkaido, unde se afla o capelă a consulatului rus, el a fost numit preot. Sfântul Nicolae al japonezilor a rămas în Japonia pentru a răspândi ortodoxia chiar și în timpul războiului ruso-japonez ce s-a desfășurat între anii 1904-1905, ajungând astfel episcop al Bisericii Japoniei și fondând Catedrala din Tokyo. Încă de la introducerea ortodoxiei în Japonia, Biserica Niponă a depins de Biserica Rusă urmând exact același drum ca și aceasta. Astăzi, deși doar 1% din populația niponă se declară creștină, sunt mulți tineri care poartă crucifix la gât și care chiar se închină.

Biserică catolică în Nagasaki

Budismul împreună cu shintoismul sunt pietrele de temelie a mentalității poporului nipon; în timp ce budismul i-a învățat pe oameni să atingă propria lor armonie interioară și astfel s-o implementeze în orice tip de relații, shintoismul i-a învățat pe oameni să iubească natura și să-i aducă ofrande, să respecte tradițiile chiar dacă lumea este într-o continuă schimbare. Cele două religii de bază ale Japoniei împreună cu elemente împrumutate din creștinism se îmbină perfect în traiul zilnic al japonezului de rând, ajutându-l astfel să fie într-un acord perfect cu sine însuși, în același timp fiind într-un acord perfect și cu mediul înconjură tor.

Chiar dacă aceste trei ideologii există în mod separat, fiecare având dedicate catedrale, crucifixuri (în cazul creștinismului), temple, cărți, statui, amulete și talismane (în cazul shintoismului), foarte puțini dintre japonezi se declară în ziua de azi budiști sau shintoiști, creștini sau adventiști; majoritatea lor au combinat budismul cu shintoismul și cu celelalte religii, aplicând în perfectă armonie învățăturile fiecăreia în viața de zi cu zi.

Spre deosebire de alte zone de pe glob, Japonia poate fi numită “Țara Sincretismului” pentru că aici nu mai există ideea de “religie obligatorie” ci toate religiile și culturile religioase coexistă într-o relație perfectă de armonie și de respect reciproc, fiecare persoană respectând apartenența religioasă a celeilalte.

Japonia a plecat de la shintoismul triburilor venite din Coreea și din China amestecate cu tradițiile triburilor locale, apoi s-a îndreptat către budismul adus din China de călugării călători, pentru ca acum să se oprească la sincretismul ce le unește într-un mod unic. În acest fel s-au putut găsi puncte commune ce au unit ideile acestor religii.

Citește mai mult