Una dintre cele mai renumite forme de entertainment japonez este probabil teatrul. Japonia deține o multitudine de forme de teatru, de la cele tradiționale până la cele moderne, influențate de Vest.
Pe scurt, teatrul tradițional japonez cuprinde 4 forme de teatru: nō, kyōgen, kabuki și bunraku.
Formele tradiționale de teatru japonez Nō și Kyōgen s-au dezvoltat împreună în secolul al XIV-lea. Astăzi sunt asociate cu denumirea de arta Nogaku.
Teatrul Nō (Noh) este o formă de teatru clasic japonez – o dramă muzicală – creditat ca fiind cea mai veche formă de teatru din lume. Nō este un tip de dramă simbolică presărată cu efectul esteticei grațioase al eleganței, care este exprimată prin cuvântul yugen (“elegant, rafinat, frumusețe evazivă”). Subiectele sale sunt inspirate din istorie sau literatură clasică, și sunt structurate în jurul cântecului și dansului. Caracteristica sa cea mai evidentă este faptul că actorul principal joacă purtând o mască. Temele sale se concentrează mai mult pe destinul uman decât pe evenimente, și s-a dezvoltat într-o formă de teatru extrem de stilizată și rafinată care are loc pe o scenă foarte simplu decorată.
Teatrul Kyōgen este un tip de dramă vorbită bazată pe râs și comedie. În contrast cu Nō, aceasta folosește ca subiecte viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți din societatea feudală sau basme tradiționale, și înfățișează în mod realistic imaginea omului obișnuit. Această artă dinamică – al cărei personaj principal tipic este un servitor numit Taro Kaja – evocă un umor domol și distractiv.
Nō și Kyōgen au fost fost interpretate încă de la început pe aceeași scenă. Atât Nō, care urmărește o frumusețe simbolică ideală, cât și Kyōgen, care reprezintă o exprimare realistică a umorului, portretizează esența adevărată a naturii umane și ne-au fost transmise până astăzi în aceste roluri mutual complementare.
Teatrul Kabuki reprezintă unul dintre cele 4 mari tipuri de teatru tradițional japonez. Acesta este teatrul destinat oamenilor de rând și care are rădăcini pornind din anul 1603.
Kabuki reflectă spiritul oamenilor aparținând clasei muncitoare din perioada feudală Tokugawa (1603-1867), și este o dramă a maselor, creată și nutrită de sentimetele și interesele acestora.
Piesele Kabuki au ca subiecte evenimente istorice, conflicte morale, relații de dragoste și alte asemenea teme. Actorii folosesc un limbaj învechit, greu de înțeles de către unii japonezi. Interpreții vorbesc într-o voce monotonă și sunt acompaniați de către instrumente muzicale tradiționale japoneze.
La început, în piesele Kabuki jucau atât femei, cât și bărbați. Însă, prezența femeilor în acest tip de piese a fost interzis din cauze morale în anul 1629, o restricție care continuă și în ziua de azi. Tineri bărbați au luat locul femeilor, însă și acestora li s-a interzis participarea la scurt timp, din aceleași cauze. În final, aceștia au fost înlocuiți de actori adulți în 1652. Astfel, unii actori kabuki s-au specializat în roluri feminine, iar aceștia poartă denumirea de onnagata.
Teatrul Bunraku este un teatru de păpuși tradițional japonez ce își are originile în jurul anilor 1600 și este considerat a fi cel mai bine dezvoltat teatru de păpuși din lume.
Păpușile au aproximativ un metru înălțime, iar personajele principale sunt mânuite de câte trei păpușari. Multe dintre piesele Bunraku au teme istorice și dezvoltă conflictul dintre obligațiile sociale și emoțiile umane. În aceste piese păpușarii nu sunt ascunși de audiență, ci pot fi văzuți liber pe scenă, alături de păpuși. Cei ce mânuiesc personajele principale sunt îmbrăcați într-un kimono simplu, în timp ce păpușarii ceilalți sunt îmbrăcați în negru și acoperiți cu o glugă.
