Recent, s-a lansat Dolly Skin, un magazin românesc online dedicat produselor cosmetice provenite din Asia unde găsiți produse precum faimoasele BB Cream asiatice.
Produsele cosmetice astiatice câștigă tot mai multă popularitate peste hotare. Faimoasele BB Cream, atât de iubite în Asia de est, în țări precum Japonia și Coreea de Sud, au făcut înconjurul lumii, iar acum au ajuns și la noi.
Recent s-a lansat Dolly Skin, un magazin românesc online dedicat produselor cosmetice provenite din Asia, unde găsiți produse de la companii renumite, precum Missha, Etude House, Holika Holika sau SkinFood.
Cunoscutul artist japonez de muzică new age, Kitaro va concerta pentru prima oară la București, la Sala Palatului, pe 5 octombrie 2013. Evenimentul face parte din turneul de promovare al celui mai recent material artistic al japonezului, „Tamayura” ce va fi lansat în luna martie.
Muzica lui Kitaro îmbină muzica tradițională japoneză cu cea modernă, într-un stil propriu, inconfundabil. De-a lungul carierei sale, artistul a câștigat Globul de Aur (1993) pentru coloana sonoră a filmului „Heaven & Earth” și a fost nominalizat de 14 ori la premiile Grammy, obţinând acest trofeu în 2001 cu albumul „Thinking of You”. Până acum, japonezul a înregistrat 25 de albume de studio și a colaborat cu Marty Friedman, Mickey Hart, Philip Glass, Dennis Banks și Jane Zhang.
Biletele pentru concertul Kitaro de la Sala Palatului din Bucureşti sunt disponibile în reţeaua Vreau Bilet şi online pe www.vreaubilet.ro la următoarele preţuri: cat. IV - 140 de lei, cat. III - 170 de lei, cat. II - 310 lei, cat. I - 450 de lei, VIP - 630 de lei şi Golden VIP - 830 de lei.
Akemashite-omedetou-gozaimasu. Așa se spune ”La mulți ani” în japoneză, la prima întâlnire cu cineva în Noul An.
Noul An se mai numește și shogatsu, și se celebrează pe data de 1 ianuarie din anul 1873, după calendarul Gregorian. Totuși, în unele regiuni precum Okinawa, Noul An încă se mai sărbătorește pe stil vechi, ca cel chinezesc.Sărbătorirea noului an în Japonia înseamnă să dai atenție primelor lucruri făcute în noul an. Cele mai cunoscute sunt hatsuhinode și hatsumode.
Hatsuhinode reprezintă primul răsărit al noului an, iar la japonezi este o tradiție să se urce pe un munte înaintea răsăritului din 1 ianuarie pentru a-l vedea, deoarece se crede că acesta are puteri supranaturale și rugăciunile se îndeplinesc.
Primul răsărit de soare în 2013, în Takashima. Foto: Kentaro Suda/flickr
Hatsumode reprezintă prima vizită la un altar sau templu, iar oamenii vizitează astfel de locuri de Anul Nou, după miezul nopții sau în cursul zilei de 1 ianuarie. Japonezii merg să se roage pentru sănătate, siguranță, noroc, își pun dorințe și își cumpără talismane, iar dacă vremea este bună, îmbracă kimono-ul. De asemenea, în ziua aceasta ei își „verifică” norocul în temple. Ei plătesc o mică sumă de bani pentru a primi un număr dintr-o cutie de bambus, iar o fecioară din altar le dă hârtia norocoasă corespunzătoare numărului avut. Dacă prevestirea nu e tocmai bună, aceștia leagă biletul și îl agață pe o ramură dintr-un copac de lângă templu, iar dacă prevestirea este bună, biletul este păstrat.
Prevestirea pentru 2013 la Hanazono-jinja Shinjuk. Foto: JKG II/flickr
În noaptea dintre ani, aerul este umplut de sunetul clopotelor. Ele sună de 108 ori, în timp ce vechiul an trece și îi face loc noului an. O explicație pentru sunatul clopoțeilor este ca acesta să facă oamenii să se detașeze de cele 108 de dorințe umane. Multe bine-cunoscute temple și altare sunt extrem de aglomerate și așteaptă câteva milioane de vizitatori pe durata vacanței de Anul Nou în fiecare an.
Hatsumode la Shimogam, în Kyoto, 1 ian 2013. Foto: Teruhide Tomori/flickr
Pregătirile pentru Noul An încep la câteva zile după Crăciun, când japonezii își „purifică” casele, magazinele sau birourile prin curățenie generală, asemenea curățeniei de primăvară de la noi, pentru a permite un nou început pentru urmatoarele 12 luni. Tot atunci, intrările în multe case, magazine și clădiri din Japonia sunt decorate cu un pin și bambus kadomatsu. Acest decor este pregătit să primească zeii Shinto și derivă din credința Shinto că spiritele zeilor locuiesc în copaci. În plus, afișarea pinului, care stă verde, chiar și în timpul iernii, și a bambusului, care creste rapid si este drept, exprimă dorința de a obține virtute și puterea de a depăși adversitatea. Intrările la case obișnuite sunt decorate cu o funie de paie împletite, shimenawa. Ca și kadomatsu, aceasta semnifică faptul că acea casă a fost purificată, în scopul primirii zeilor.
Decorațiuni kadomatsu așezate în fața casei. Foto: mashima2008/flickr
Japonezii mănâncă preparate speciale numite osechi ryori în timpul noului an. Ele sunt ambalate într-o cutie Jubako, cu mai multe straturi, fiecare cu semnificația lui: creveți pentru o viață lungă, icre pentru fertilitate etc. O altă mâncare tradițională este mochi, asemănător cu papanașii noștri, făcuți din orez fiert lipicios și supa din mochi, ozoni, a cărei ingrediente diferă în fiecare regiune a țării.
O tradiție de Anul Nou este mochitsuki, pisarea orezului. Se practică mai mult la țară, întrucât nu multă lume mai are echipamentul necesar pentru asta, dar este considerată o tradiție amuzantă. Cantități mari de orez lipicios, de multe ori aburit într-o sobă cu burtă pusă în aer liber, sunt puse într-un mortar din piatră sau lemn, apoi pisate cu un ciocan de lemn greu până când se transformă într-o pastă și este apoi modelată în mochi. Orezul fierbinte se întoarce în interiorul mortarului la fiecare lovitură de ciocan și este stabilit un ritm astfel încât nimeni nu să nu fie rănit.
Demonstrație de Mochitsuki. Foto: Dave Golden/flickr
Un alt obicei japonez este otoshidama, de a da bani copiilor în ziua de Anul Nou. Suma este înmânată în plicuri mici și colorate și depinde de vârsta copilului, dar dacă sunt mai mulți frați, suma este aceeași pentru a nu stârni ceartă.
Copiii primesc bani de Anul Nou în pliculețe frumos colorate. Foto: junco hirakagawa/flickr
Oficiile poștale au de lucru în timpul lunii decembrie și ianuarie pentru că japonezii au obiceiul de a trimite nengajo - felicitări de Anul Nou, prietenilor și rudelor. În general sunt scrise de mână, o ocazie bună de a-și demonstra măiestria în caligrafie, și sunt făcute din materiale special alese, colorate, cu diverse motive sau personaje animate. Unul din mesajele tipice din nengajo este: kotoshi mo yoroshiku o-negai-shimasu, ce înseamnă „sper să ne înțelegem bine și în anul următor”.
În tradițiile japoneze de Anul Nou intră și poezia japoneză, haiku (poem din 17 silabe) și renga (poem din mai multe legături). Tema principală în haiku este primul: primul răsărit, primul râs, primul vis și este considerat, alături de nengajo, prima scrisoare.
Simfonia a IX-a de Beethoven, acompaniată de un cor, este în mod tradițional cântată în întreaga Japonie în timpul sezonului de Anul Nou. Aceasta a fost introdusă în Japonia de către prizonierii germani de război din timpul Primului Război Mondial. Orchestre japoneze, în special NHK Symphony Orchestra, au început să cânte simfonia în 1925, iar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, guvernul imperial a promovat spectacole de simfonie, inclusiv în ajunul Anului Nou, pentru a încuraja loialitatea la naționalismul japonez. Simfonia a fost considerată adecvată în acest sens, întrucât Germania nazistă a fost un aliat al Japoniei.
Cele mai multe dintre companiile din Japonia sunt de obicei închise în jurul datei de 29 sau 30 decembrie până pe 3 sau 4 ianuarie, în funcție de tipul de afaceri și zi a săptămânii. În ultimii ani, mai multe restaurante, magazine și supermarketuri sunt deschise chiar și în timpul sărbătorilor de Anul Nou.
Shogatsu are și un frate mai mic, koshogatsu, Micul An Nou. Acesta este celebrat la prima lună plină din noul an, în a 15-a zi a lunii, de regulă la mijlocul lui februarie, deși unii sărbătoresc acum și la mijlocul lui ianuarie. Principalele evenimente ale Koshōgatsu sunt rituri și rugăciuni pentru o recoltă bogată, iar terciul de ovăz cu fasole roșie este tradițional mâncat dimineața. Mai mult, acum se dau jos decorațiunile din shogatsu și unele temple țin evenimente.
Vești bune pentru cei care au de gând să viziteze Țara Soarelui Răsare în următorii 3 ani. Ministerul Afacerilor Externe a anunțat că autoritățile nipone au prelungit programul de ridicare a vizelor pentru cetățenii români. Citește în continuare care sunt condițiile.
În urma implementării setului de măsuri comune agreate de către instituţiile competente din România şi Japonia, autorităţile de la Tokyo au decis prelungirea programului Visa-waiver pentru cetăţenii români care doresc să călătorească în Japonia, în scop turistic, de afaceri sau ştiinţifico-cultural, până la data de 31 decembrie 2015.
Cetăţenii români posesori ai unui paşaport simplu/electronic valabil care doresc să călătorească în Japonia nu au nevoie de viză, pentru o perioadă care să nu depăşească 90 de zile într-un interval de 6 luni de la data primei intrări în acest stat.
Cetăţenii români pot călători fără viză în Japonia exclusiv pentru următoarele scopuri:
Excursii turistice;
Vizitarea unor rude sau prieteni;
Participarea la manifestări ştiinţifice;
Prezenţa la conferinţe sau seminarii;
Deplasări în scopul unor tratative comerciale, adică un sejur de scurtă durată, în cursul căruia nu se urmăreşte desfăşurarea unei activităţi lucrative sau obţinerea unei remuneraţii;
Cetăţenii români au nevoie de viză pentru a călători în această ţară, în următoarele cazuri:
Căutarea unui loc de muncă;
Exercitarea unei activităţi lucrative (inclusiv în domeniul artistic/pentru spectacole sau în domeniul sportiv, în scopul primirii unei remunerări);
Studii;
Deplasarea în calitate de soţ/soţie/copil al unui cetăţean japonez;
Şederea de lungă durată cu familia („Dependent”);
Aceste vize vor fi obţinute de la Ambasada Japoniei la Bucureşti.
Cetăţenii români posesori ai unui paşaport temporar valabil nu fac obiectul programului de tip Visa-waiver, aceştia având nevoie să obţină viza, în prealabil, pentru a putea intra pe teritoriul acestei ţări.
Ministerul Afacerilor Externe face apel la cetăţenii români care se vor deplasa în Japonia să respecte cu stricteţe legislaţia şi reglementările locale, în special cele privind durata şederii şi condiţiile de călătorie, contribuind astfel, prin propriul lor comportament, la permanentizarea regimului de deplasare fără vize în Japonia.
Decorațiuni și luminițe de Crăciun în Kobe. Foto: kentiki/flickr
Meri Kurisumasu!Așa se rostește „Crăciun fericit” în Japonia.
Crăciunul nu este celebrat ca o sărbătoare religioasă în Japonia pentru că mai puțin de 1% din populație este creștină. Cu toate acestea, japonezii au adoptat o mulțime de obiceiuri specifice, cum ar fi trimiterea și primirea de felicitări de Crăciun și de cadouri.
Astfel, Crăciunul este pentru japonezi o oportunitate de a răspândi fericirea. Ajunul Crăciunului este adesea sărbătorit mai mult decât ziua de Crăciun. El este văzut ca o zi romantică, în care cuplurile petrec împreună și își dăruiesc cadouri, asemenea sărbătorii de Valentine’s Day din SUA și Marea Britanie. Cuplurilor tinere le place să se plimbe, să se uite la luminile de Crăciun, să ia o masă romantică la un restaurant și să închirieze o cameră la hotel - o rezervare în ajun de Crăciun poate fi foarte dificilă, întrucât e atât de populară.
Pentru femeile japoneze este într-adevăr esențial să aibă pe cineva cu care să-și petreacă Ajunul Crăciunului. Totul trebuie să fie foarte romantic, iar locul unde vor petrece și cadoul primit sunt foarte importante. Cele care au un prieten tind să se laude cu surpriza de care au avut parte, iar cele care nu au evită acest subiect.
Moș Crăciun este cunoscut ca Santa-san (domnul Crăciun), iar cum de Crăciun este sărbătorită o zi de naștere, nașterea lui Isus, japonezii au considerat că este necesar să mănănce tort în această zi. Astfel, tortul de Crăciun devenit tradiție pe tărâmul nipon este numit Kurisumasu keiki și este făcut dintr-un aluat pufos cu frișcă și căpșuni.
Tort de Crăciun
Mâncarea „tradițională” de Crăciun este puiul prăjit, dar nu oricare, ci de la KFC. Tendința a apărut în 1974, când străinii din Japonia nu găseau curcan prin magazine, iar cei de la KFC au profitat de această ocazie și au introdus primul meniu de Crăciun: pui și vin la doar 10$. Pe măsură ce timpul a trecut, masa de Crăciun cu pui de la KFC a devenit o tradiție în rândul japonezilor, iar compania s-a văzut nevoită să își extindă meniul pentru ca nimeni să nu plece de la ei cu mâna goală. În ziua de azi, Crăciunul este echivalent cu KFC. Reclamele lor sunt peste tot, iar competitorii încearcă din răsputeri să îi ajungă din urmă. De aceea, pentru mulți japonezi Moș Crăciun este echivalent cu Colonelul Sanders (fondatorul și imaginea KFC).
Meniu KFC de Crăciun
Unul dintre cadourile tradiționale japoneze este Hoteiosho, un zeu japonez aducător de noroc din budism și care nu are legătură cu Crăciunul. În afară de asta, japonezii se agită să cumpere partenerilor lor cadouri tot mai deosebite și, evident, mai scumpe, pentru a comemora corespuncător această zi.
Prin urmare, Crăciunul este mai mult un eveniment comercial în Japonia. Marile corporații sunt cele care fac principalele decorațiuni - își iluminează clădirile și copacii din jurul lor. În ultimii ani, piețele europene de Crăciun s-au instalat în unele orașe japoneze și au atras mulți vizitatori. Se pare că japonezii au uitat anii în care aveau petreceri numite bonenkai în timpul lunii decembrie și în care puteai vedea mulți oameni în stare de ebrietate pe străzi în acele nopți. Multe familii au brad de Crăciun și a devenit foarte comun să aibă luminițe în jurul casei.
În continuare vă las să vedeți spectacolul de lumini și decoruri din mai multe orașe nipone, realizate cu ocazia Crăciunului și a sfârșitului de an.
Marunouchi, Tokyo, lângă Gara Tokyo. Foto: San2025jp/flickr
Proiecție pe clădirea Gării din Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Proiecție pe clădirea Gării din Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Omotesando Hills, Omotesando, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Tunel de lumini la Tokyo Dome în Korakuen, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Tunel de lumini la Tokyo Dome în Korakuen, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Luminițe la Siosite, în Shidome, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Decorațiuni de Crăciun în Ueno, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Brad de Crăciun în Akihabara, Tokyo. Foto: t-mizo/flickr
Luminițe în Sendai. Foto: konatu411/flickr
Decorațiuni și luminițe în Osaka. Foto: Bert Kimura/flickr
Luminițe în Toyama. Foto: HAMA-ANNEX/flickr
Decorațiuni și luminițe de Crăciun în Kobe. Foto: kentiki/flickr
Decorațiuni și luminițe de Crăciun în Kobe. Foto: kentiki/flickr
Începem o nouă serie de articole în care vă vom prezenta, pe rând, cartierele cele mai faimoase ale orașului Tokyo. De ce? Pentru că fiecare zonă a capitalei nipone are câte un specific - de la shopping, distracție, electronice și până la religie.
Primul pe care vi-l prezentăm este Harajuku.
Harajuku (原宿) este unul dintre cele mai faimoase cartiere de shopping din Tokyo, situat între Shinjuku și Shibuya, și cel mai bine cunoscut pentru mulțimea de adolescenți care se aduna acolo, mai ales duminica, îmbrăcați în haine care de care mai colorate și mai ciudate.
Foto: tommy cuellar/flickr
Începând din stația Harajuku până în parcul Yoyogi, întreg trotuarul este plin de adolescenți pasionați de cosplay și de modă. Cei mai mulți nu se supără dacă îi fotografiezi, în multe cazuri acesta fiind și motivul pentru care se află acolo. Este unul dintre cele mai bune locuri în care poți face poze în Tokyo.
Foto: Tokyo Fashion/flickr
Cartierul are două străzi principale - Takeshita și Omotesando, pline cu magazine, buticuri, standuri de clătite, restaurante fast food și multe altele. Strada Takeshita este principala atracție din Harajuku, fiind o arteră pietonală, plină de oameni, în care spectacolul este la el acasă. Strada este înțesată cu magazine de modă ce vizează adolescenții, în special, și poate deveni foarte aglomerată, în special duminica. Există și magazine ce se axează pe diverse stiluri vestimentare, cum ar fi hip hop, gotic, lolita, punk. Moda străzii japoneze datează din anii '80, fiind influențată de subculturile din întreaga lume, pe care adolescenții niponi au știut întotdeauna să le amestece și să le confere o amprentă personalizată.
Strada Takeshita
La sud de strada Takeshita și de două ori mai mare decât aceasta se află Omotesando, un bulevard larg de-a lungul căruia sunt plantate șiruri de copaci, cunoscut și ca Champs Elysee-ul din Tokyo. Aici poți găsi magazine de mărci faimoase, cafenele și restaurante, destinate unei clientele mai mature.
Harajuku nu a fost de la început un loc dedicat modei. De fapt, își are rădăcinile la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Soldații americani și familiile lor au început să ocupe zona și a devenit un spațiu unde oamenii s-au strâns pentru a experimenta o cultură diferită. A atras și designeri de modă, modele și fotografi. În 1964, când au avut loc Jocurile Olimpice la Tokyo, Harajuku s-a dezvoltat mai departe, iar persoanele care ieșeau în zona aceea au dezvoltat un stil unic și distinct, diferit de celelalte zone din Tokyo. În ziua de azi, în Harajuku se pot observa diverse stiluri abordate de adolescenții ce își petrec vremea acolo: cyber-punk, lolita, kawaii, punk, ganguro, hip-hop, visual-kei și multe altele.
Foto: alex-r/Flickr
Cartierul Harajuku mai este recomandat de vizitat și pentru că este situat lângă altarul Meiji, ceea ce permite experimentarea nu doar a Japoniei moderne, cât și a vechii Japonii, una lângă alta. Acea zonă este descrierea perfecta a Japoniei moderne, unde vechiul și noul coexistă în armonie.
Harajuku este cu siguranță unul dintre cele mai interesante locuri de vizitat în Tokyo pentru spectacolul oferit și pentru experiența unică pe care o poți avea vizitând acest loc extravagant.
Foto: Tokyo Fashion/flickr
Foto: ジェローム/flickr
Foto: Tokyo Fashion/flickr
Mai multe fotografii din Harajuku puteți vedea în albumul nostru „Moda Străzii în Tokyo”.
Japonia este o țară care, după tragedia de la Al Doilea Război Mondial, a reușit să se refacă uimitor. Dar cum a realizat această performanță?
Ca și atunci, prin sacrificii. Știm cu toții cât de muncitor este poporul nipon, dar oare știm ce se ascunde în spatele unei munci asidue, unde munca este pe primul loc? Sunt nopți nedormite, lipsa celor dragi alături, devotament pentru afaceri până la extenuare. Așa a apărut karoshi, moartea prin suprasolicitare.
Fiind interesați să obțină o promovare sau o majorare salarială, japonezii petrec multe ore voluntare după program fără să fie plătiți. Unii stau chiar și întreaga zi la birou și se mulțumesc să doarmă câte o jumătate de oră în săli speciale de odihnă sau doar să-și sprijine capul de un airbag de birou. Astfel, ei mor din cauza stresului, făcând atac de cord sau accident vascular cerebral, cele mai majore cauze ale acestui fenomen.
Primul caz de karoshi a fost raportat în 1969, când un bărbat în vârstă de 29 de ani, angajat în cadrul celei mai mari companii de ziare, a făcut un accident vascular cerebral. Fenomenul s-a extins tot mai mult și a început să fie văzut ca o serioasă amenințare, astfel încât în 1987 Ministerul Muncii a început să publice statistici separate asupra morților de acest tip.
Deși între anii 1987 și 1989 se admisese că au fost doar 80 de victime karoshi, doar în anul 1990 s-au înregistrat peste zece mii de victime din pricina acestui fenomen. Ministerul japonez al Sănătății, Muncii și Asistenței Sociale a publicat un raport în 2007, potrivit căruia 189 muncitori au murit, mulți din atacuri de cord sau accidente vasculare cerebrale, iar aproximativ 208 au căzut la pat, gravi bolnavi din cauza suprasolicitării. Alți 921 de lucrători au susținut că au devenit bolnavi psihic, doar 306 dintre aceștia primind compensare, iar unii angajați s-au sinucis sau au încercat să facă acest lucru, în 201 cazuri.
Cu toate acestea, Japonia recunoaște ca accident de muncă îmbolnăvirea sau moartea prin suprasolicitare și există chiar o lege în baza căreia familiile victimelor primesc un ajutor guvernamental în valoare de câteva mii de dolari. De asemenea, marile companii, determinate de pierderea proceselor împotriva angajaților suprasolicitați, au anunțat că vor adopta măsuri pentru oprirea fenomenului karoshi, printre care și monitorizarea stării de sănătate a salariaților.
Multe companii au implementat programul ”fără zile cu muncă în plus”, care le cere angajaților să plece de la birou fix la 17:30. Totuși, deși volumul de muncă este mare, nu mulți angajați pot profita de acest avantaj, astfel că mulți preferă să rămână la birou cu lumina stinsă sau să își ia munca acasă (fenomen numit furoshiki – ore suplimentare învăluite).
O soluție la această problemă este cea adoptată de mulți tineri, alternativa part-time. Unele companii au acceptat-o, dar majoritatea tinerilor renunță la job când observă că munca devine prea solicitantă și adoptă un program cu jumătate de normă, tocmai pentru a nu ajunge precum adulții din jurul lor.
Pentru a atrage atenția asupra acestui fenomen, s-a scris și o carte Karoshi pentru cei care au nevoie de ajutor, s-a făcut și un hotline național Karoshi și există chiar și un joc, tip arcade și puzzle, în care obiectivul este să mori.
O țară foarte frumoasă, cu niște tradiții fascinante, cu o cultură străveche, dar totuși una dintre cele mai nefericite țări, Japonia modernă.
Jinichi Kawakami nu e un japonez ca oricare altul. Fost inginer, bărbatul în vârstă de 63 de ani declară că este ultimul ninja în viață.
Asasini de temut, spioni și mercenari, ninja reprezintă unii dintre cei mai renumiți luptători din istoria Japoniei. Antrenați încă de la vârste fragede, ninja reprezentau un grup pentru care discreția era cel mai important cuvânt. Aceștia se deosebeau de samurai prin tehnicile de luptă, armele folosite și prin lipsa unui cod de onoare. Ninja erau antrenați să omoare fără ca oponentul lor să știe de existența asasinului.
Așa cum vremea shogunilor și a samurailor este de mult apusă, nici ninja nu au scăpat de efectul timpului și al evoluției societății.
Fiind al 21-lea cap de familie al clanului Ban, o familie de ninja cu o istorie de 500 de ani, Kawakami este considerat a fi ultimul gardian al secretelor spionilor ninja. „Cred că sunt considerat ultimul ninja pentru că probabil nu mai există nicio altă persoană care să fi învățat tehnici direct de la maeștrii ninja în ultimele cinci secole”, spune Kawakami pentru BBC. „Ninja nu mai există”, a mai adăugat el.
Bărbatul a fost inițiat în lumea secretă a ninja la vârsta de 6 ani, dar își amintește vag când l-a întâlnit pentru prima oară pe maestrul lui, Masazi Ishida, un bărbat care se îmbrăca precum un călugăr Buddhist. „Mă antrenam fără să știu ce făceam cu adevărat. Mai târziu am realizat că învățam ninjutsu.”
Kawakami a îndurat un antrenament care presupune acumularea unor capacități fizice și mentale, și a unor cunoștințe de chimie, meteorologie și psihologie. El numește ninjutsu o serie de tehnici vaste de supraviețuire, deși stilul a evoluat din tehnici de luptă precum spionajul sau atacurile guerrilla.
Pentru a se concentra, Kawakami privește fitilul unei lumânări până când are sentimentul că se află înăuntrul ei. Totodată, obișnuiește să se antreneze ascultând zgomotul făcut de căderea unui ac pe podea. A urcat pe ziduri, a sărit de la înălțimi mari și a învățat cum să combine substanțe chimice pentru a cauza explozii și fum. Mai mult chiar, bărbatul a fost nevoit să îndure căldura și frigul, precum și durerea și foamea. Antrenamentul lui era foarte dur și dureros, însă Kawakami nu se gândea prea mult la asta. Antrenamentul făcea parte din viața lui. Așa se face că, înainte de a împlini 19 ani, a moștenit titlul maestrului său și odată cu acesta unelte speciale și acces la informații secrete.
Kawakami predă ninjutsu de zece ani, dar spune că adevărata istorie a ninja este un mister. Multe dintre tradițiile lor au fost transmise pe cale orală, așa că nu se poate ști ce a fost alterat de-alungul timpului, pe când majoritatea tehnicilor pe care le știm astăzi sunt greu de verificat. „Nu putem încerca asasinarea sau otrăvirea. Chiar dacă urmărim instrucțiunile pentru a face o otravă, n-o putem testa,” a mai spus ultimul ninja.
Conform maestrului, foarte mult din arta ninja presupune să-ți surprinzi adversarul pe neașteptate decât prin forță brută pentru că oamenii nu pot fi în alertă tot timpul, există mereu un moment de slăbiciune, iar ninja știu să profite de el. Totul se bazează pe exploatarea slăbiciunilor, ceea ce le permite luptătorilor ninja să facă față oponenților mai mari sau mai numeroși. Neatenția este o bună cale de ieșire. Kawakami spune că un ninja se poate ascunde chiar și după cele mai mici lucruri. „Dacă arunci o scobitoare, oamenii se vor uita în direcția aceea, oferindu-ți șansa de a fugi.” Maestrul spune că ninja au o zicală care spune că „poți scăpa morții dacă te cocoți pe genele inamicului” – asta înseamnă că te afli atât de aproape, încât oponentul nu te poate vedea.
Kawakami a început de curând să cerceteze istoria ninja la Universitatea Mie, dar s-a resemnat faptului că el este ultimul de genul lui. Nu va mai exista capul cu numarul 22 al clanului Ban din cauză că maestrul a hotărât să nu ia niciun ucenic.
„Ninja nu se potrivesc în societatea modernă”, a spus Kawakami.
Dacă vă uitați la anime, seriale sau emisiuni japoneze sigur ați văzut măcar o dată melonpan, o chiflă cu aspect simpatic - cam ca orice gustare japoneză. Dacă v-ați întrebat ce este, de fapt, melonpan o să aflați imediat.
Melonpan este, așadar, o chifla dulce japoneză, populară și în Taiwan, China și America Latină, făcută din aluat de pâine, dar cu crustă de cookie. În ciuda numelui, chifla nu conține sau nu are aromă de pepene galben, ci mai degrabă de vanilie sau lămâie, însă poate fi găsită și cu umplutură de boabe azuki roșii, cu fulgi de ciocolată, iar recent producătorii au început să adauge în aluat și pepene galben.
Foto: madewithatwist.com
Chifla se deosebește prin aspectul ei, ceea ce i-a adus și numele de melonpan („melon” a fost împrumutat din engleză și înseamnă „pepene galben”, iar „pan” vine din portugheză și înseamnă „pâine”). Pâinica este de culoare galbenă, cu striații, iar conținutul este dens, cu o crustă crocantă și stropită cu zahăr.
Dacă vreți să aflați cum se poate face această chiflă dulce pentru a o reproduce acasă sau sunteți doar curioși, vă invit să urmăriți o bucătăreasă japoneză în timp ce pregătește, pas cu pas, minunata gustare.
Japonia sau Țara Soarelui Răsare găzduiește religii precum budismul (care a fost adus din China in secolul V de către călugări budiști, perioadă în care Japonia se consolida ca stat), shintoismul (credință veche încă de pe vremea indigenilor japonezi) și creștinismul (ajuns pe pământ japonez în anul 1549 de către misionarul Francis Xavier.
Budismul japonez are la bază ridicarea fiecărei activități din traiul zilnic la rangul de artă; în acest fel caligrafia, ceremonia ceaiului, pictura, poezia, toate ajută la evoluția spirituală, conform învățăturilor budiste. Această religie funcționează pe un principiul ce invită la armonie: „Acceptă orice religie și învață cât poți din ea!”.
Templu budist
Shintoismul s-a născut în Țara Soarelui Răsare și, chiar dacă specialiștii în dogme și religii nu vor să-i acorde statutul de religie, mulți japonezi și străini, îi îmbrățișează învățăturile. Unul dintre cele mai frumoase principii ale shintoismului este acela că „Tot ce ne înconjoară are viață și este însuflețit de o zeitate!”. Shintoismul sau “Calea Zeilor” a conturat chiar denumirea țării; Nihon sau Nippon, denumirea literală înseamnă “originea soarelui”; zeița Amaterasu, zeița soarelui a niponilor se spune că este întemeietoarea țării, astfel devenind protectoarea ei; prin urmare, numele țării ne spune că pământul îi aparține zeiței Amaterasu, această zeitate fiind cea mai iubită din șirul zeităților shintoismului.
Poartă Torii, simbol al shintoismului
Creștinismul, mai precis ortodoxismul, a fost adus în Țara Soarelui Răsare de către Sfântul Nicolae al Japoniei (având ca nume de botez Ivan Dimitrievich Kasatkin), în secolul al XIX, fiind trimis de către Biserica Rusiei. La Hakodate, în Hokkaido, unde se afla o capelă a consulatului rus, el a fost numit preot. Sfântul Nicolae al japonezilor a rămas în Japonia pentru a răspândi ortodoxia chiar și în timpul războiului ruso-japonez ce s-a desfășurat între anii 1904-1905, ajungând astfel episcop al Bisericii Japoniei și fondând Catedrala din Tokyo. Încă de la introducerea ortodoxiei în Japonia, Biserica Niponă a depins de Biserica Rusă urmând exact același drum ca și aceasta. Astăzi, deși doar 1% din populația niponă se declară creștină, sunt mulți tineri care poartă crucifix la gât și care chiar se închină.
Biserică catolică în Nagasaki
Budismul împreună cu shintoismul sunt pietrele de temelie a mentalității poporului nipon; în timp ce budismul i-a învățat pe oameni să atingă propria lor armonie interioară și astfel s-o implementeze în orice tip de relații, shintoismul i-a învățat pe oameni să iubească natura și să-i aducă ofrande, să respecte tradițiile chiar dacă lumea este într-o continuă schimbare. Cele două religii de bază ale Japoniei împreună cu elemente împrumutate din creștinism se îmbină perfect în traiul zilnic al japonezului de rând, ajutându-l astfel să fie într-un acord perfect cu sine însuși, în același timp fiind într-un acord perfect și cu mediul înconjură tor.
Chiar dacă aceste trei ideologii există în mod separat, fiecare având dedicate catedrale, crucifixuri (în cazul creștinismului), temple, cărți, statui, amulete și talismane (în cazul shintoismului), foarte puțini dintre japonezi se declară în ziua de azi budiști sau shintoiști, creștini sau adventiști; majoritatea lor au combinat budismul cu shintoismul și cu celelalte religii, aplicând în perfectă armonie învățăturile fiecăreia în viața de zi cu zi.
Spre deosebire de alte zone de pe glob, Japonia poate fi numită “Țara Sincretismului” pentru că aici nu mai există ideea de “religie obligatorie” ci toate religiile și culturile religioase coexistă într-o relație perfectă de armonie și de respect reciproc, fiecare persoană respectând apartenența religioasă a celeilalte.
Japonia a plecat de la shintoismul triburilor venite din Coreea și din China amestecate cu tradițiile triburilor locale, apoi s-a îndreptat către budismul adus din China de călugării călători, pentru ca acum să se oprească la sincretismul ce le unește într-un mod unic. În acest fel s-au putut găsi puncte commune ce au unit ideile acestor religii.
